În România nu are rost

La noi, Mahatma Ghandi, Martin Luther King, Nelson Mandela sau Lech Walesa ar muri anonimi.

La ora când scriu aceste rânduri, Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, se află în cea de-a 68-a zi de grevă a foamei. A slăbit 25 de kilograme, iar prelungirea protestului său se duce, cu paşi repezi, către ireparabil. Ce vrea Teodor Mărieş? Vrea ca Ministerul Public şi procurorul general să aplice o hotărâre a CEDO, potrivit căreia dosarele Revoluţiei şi ale Mineriadei trebuie să fie puse la dispoziţia Asociaţiei. Vineri, CEDO a reiterat cererea către autorităţile române. Degeaba. Dosarele rămân sub cheie.

Însă nu gestul disperat al lui Teodor Mărieş este cel care şochează. Ci indiferenţa mută şi agresivă care îl înconjoară. Este adevărat, au existat câteva luări de poziţii şi au fost semnate câteva apeluri. S-au scris câteva articole. Dar nu s-a mişcat până acum nici măcar un muşchi pe chipul osificat al societăţii româneşti.

Marile gesturi de solidaritate au lipsit. Nu e obligatoriu ca toţi să fie de acord cu fondul demersului lui Teodor Mărieş. Poate că unii vor avea ceva rezerve. Au acest drept. Dar, oare, putem fi de acord ca un om să fie lăsat să moară pentru o idee, atât timp cât pretindem că trăim într-o ţară normală?

Din păcate, în România de azi e demodat să îţi pui sănătatea şi viaţa în pericol pentru o convingere. Iar autorii apar ca nişte ciudaţi şi neadaptaţi, rătăciţi în lumea pragmaticilor. Trăim într-o societate în care individualismul, acest catalizator ce îi face pe oameni să reuşească prin forţe proprii şi să nu mai depindă de stat, este confundat cu cinismul, este opus solidarităţii şi responsabilităţii. Ni se pare că ne-am rezolvat problemele de conştiinţă şi am închis rănile trecutului doar fiindcă ne înghesuim la mall şi ne umplem, disperaţi, coşul la supermarket. Dar, după ce aţi mâncat pe săturate, priviţi la felul în care arată spaţiul public, la halul în care a ajuns dezbaterea publică!

„Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta“, spunea scriitoarea germană Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, pe care astăzi românii se înghesuie să şi-o revendice, dintr-o neostoită frustrare naţională.

Dar dacă la noi ar trăi astăzi oameni precum Mahatma Ghandi, Martin Luther King, Nelson Mandela sau Lech Walesa, ei ar muri anonimi şi dispreţuiţi. La rândul lui, Teodor Mărieş nu e nici „profeişănăl“, nici „corporeit“, nici „biznis orienteid“. Protestul lui nu face audienţă. Teodor Mărieş trebuie deci să înţeleagă că nu are rost şi să înceteze. Aşa va intra şi el, ca toţi ceilalţi, în rând, pentru somnul dulce al patriei.

Autor: Ovidiu Nahoi
Sursa: Adevarul